secventa video, 2002 N. Moldoveanu 80 ani
…Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Efeseni începând cu cap. 1: „urmaţi pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi.” Şi acum, să urmez pilda lui Dumnezeu: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi apoi pămîntul.” Urmând pilda lui Dumnezeu, să facem întâi cerurile – partea spirituală, şi apoi partea fizică.
Eu m-am întors la Domnul Isus Hristos la vârsta de 16 ani. Am învăţat muzica în armată de la vârsta de 12 ani şi jumătate. Deci am fost profesionist. Dar a venit războiul, eram în armată şi deci m-am întors la Domnul la vârsta de 16 ani şi prin darul pe care l-am primit din partea Domnului, deşi am învăţat muzica începând de la zero, atât cât se poate învăţa, am compus cântări, am compus câte ceva. Şi a fost războiul, a venit apoi schimbarea regimului şi am fost invitat să scriu şi eu pentru regimul care a trecut, comunist. Eu nu am făcut lucrul acesta, am fost urmărit tot timpul până când am fost închis, am fost condamnat la Tribunalul Militar din Cluj. Am fost condamnat la 12 ani muncă silnică, confiscarea averii şi 10 ani degradare civică. Aceasta a fost condamnarea mea. Nu am făcut 12 ani pentru că a venit un decret după 5 ani care a graţiat pe toţi care se aflau închişi pentru alte probleme decât pentru drept comun, precum pentru crimă, furt. Noi am fost încadraţi politic, ca şi Domnul Isus Hristos, şi El a fost încadrat politic, au spus evreii, conducătorii lor de atunci că El vrea să se facă pe Sine împărat, deci era o problemă politică. Şi Domnul Isus a fost condamnat la moarte prin cruce dar toate acestea au fost cuprinse în planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Aşa am fost şi noi încadraţi tot politic şi condamnaţi prin Codul Penal art. 209 aliniatul 5, pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Acesta a fost articolul. La tribunal a trebuit să spună judecătorul ce am făcut. Şi judecătorul era maiorul Văleanu, a spus despre mine de exemplu: „ai compus psalmi şi cântări religioase şi ai făcut propagandă prin ele”. Aceasta a fost crima mea de uneltire! Şi noi eram mai mulţi în grup, au spus: „sunteţi o agentură a anglo-americanilor”, aşa era vorba pe atunci. Aşa am fost condamnat 12 ani, aceasta a fost în ’59 iar în ’64 a venit un decret de graţiere pentru toţi. Am stat în celulă şi cu Richard Wurmbrand de 2 ori la Gherla, pentru că acolo era obiceiul tot învârtească pe deţinuţi ca să nu ne împrietenim, să nu ne simţim bine nici în celulă. Ei inventau fel de fel de lucruri ca să ne îngreuneze viaţa şi în celulă, de exemplu ne puneau pe burtă în celulă pe ciment, era iarnă iar celulă nu era cald, vara era prea cald, aşa era legea închisorii. Eu fiind condamnat pentru crimă de uneltire că am scris cântări religioase şi am făcut propagandă prin ele, asta aşa au zis-o ei şi e avevărat, ei au numit-o propagandă, eu am numit-o propovăduire, aşa este scris în Scriptură: „propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”, şi am făcut lucrul acesta. Deci când m-aţi întrebat despre când am compus o cântare... ei ne ordonau: „pe burtă toţi!” şi ne puneam pe burtă şi ne ţineau ore întregi, cine ştia, că ei de aia ne şi ordonau – ca să ne simţim rău. De 2 ori am stat lângă Richard Wurmbrand şi atunci, nu aveam voie să vorbim unii cu alţii, că gardienii se plimbau printre noi şi ne călcau cu cizmele dacă făceam mişcări şi stăteam cu capul acolo jos pe ciment, fără să mişcăm la dreapta sau la stânga şi am zis: „Doamne, şi aşa că stau pe burtă şi mi-i frig,...” era iarnă, în decembrie, şi eram cu pantaloni scurţi de doc şi cu bluză de doc ruptă şi pe ciment eram îngheţat, „te rog, dă-mi o cântare!” Şi mi-a venit ideea şi aşa ne-au ţinut până a fost gata cântarea. Se numeşte, şi e tipărită:
„Nu numai să vorbesc de Tine, Isuse, şi de-al Tău Cuvânt,
Ci viaţa Ta să fie-n mine cum ai trăit Tu pe pământ.”
Asta era: nu numai să vorbesc de credinţă, ci să fiu credincios, nu doar să vorbesc despre dragoste, ci să iubesc. Nu numai să vorbesc despre ceruri viitoare, ci un cer şi o viaţă cerească să am chiar acum. Şi după ce am terminat cântarea ne-au ordonat să ne ridicăm.Au închis uşa după noi şi i-am spus lui Wurmbrand: „Hai să-ţi spun cântarea pe care am rpimit-o acum din partea Domnului stând pe burtă!” Şi Wurmbrand ascultă şi zice: „Băi Nicule – aşa-mi spunea, Nicu – să ne mai ţină ăştia pe burtă ca să mai compui asemenea cântări!” Aşa a fost cu asta, apoi cu altele. Ne băgau sub pat, eu aveam mâna asta ruptă, nu puteam să intru sub pat şi Wurmbrand era prea înalt, nu putea să intre nici el sub pat. Se suiau cu picioarele cu cizme pe noi... ăsta era regimul din închisoare. Dar nu vorbesc de rău ce am suferit pentru că suferinţa pentru numele Domnului este un har şi eu nu vorbesc harul de rău. „Vouă vi s-a dat harul nu nuami să credeţi, ci să şi pătimiţi pentru Numele Lui”, spune Filipeni cap. 1 versetul 21. Deci nu vorbesc harul de rău. M-au întrebat mulţi, dacă aş întâlni un gardian acum dintre cei care ne-au bătut, ne-au prigonit, ce-aş face? L-aş saluta, aş sta de vorbă cu el... el nu-i vinovat, era un instrument în mâna unei puteri. Şi deci nu era vinovat, ei aveau un ordin... ce făceau de la ei... asta Dumnezeu îi va judeca, dar eu nu sunt făcut ca să mă răzbun pe cineva. Domnul Isus nu S-a răzbunat, ci S-a rugat: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!” Într-adevăr, cei care prigonesc pe credincioşi, nu ştiu ce fac. Aşa că ăsta este un episod, am răspuns la întrebarea dvs.
Întrebare: Sabina Wurmbrand spunea că fiind închisă într-o celulă cu 20 de creştine şi 29 de necreştine, dimineaţa necreştinele o începeau cu blesteme şi înjurături, dar creştinele lăudau pe Dumnezeu. Ştim că puterea laudei, a cântării este foarte mare în asemenea momente dificile, ps. 107 spunea Sabina că era o încurajare pentru ele: „Lăudaţi pe Domnul!” Wurmbrand spune că a auzit o cântare din cer...
Dumnezeu are mijloacele Lui, El vorbeşte când într-un fel, când într-altul. Dar din toate se desprinde măreţia Lui, dragostea Lui, puterea Lui, harul Lui. Dacă ar fi să iau viaţa de la început, şi aş şti prin ce am trecut, nu aş schimba nimic. Poate va zice cineva: „Da, acum vorbeşti, eşti liber...” Dar e adevărat că e greu, dar dacă e pentru Numele Domnului, El ne poartă pe braţe, El nu ne lasă ca să producem pagubă în Împărăţia Lui. El ne dă ce trebuie să facem şi cum trebuie să facem. Aşa am trăit acei 5 ani în închisoare. Am fost 2 ani şi în Delta Dunării, ne-au scos de acolo din Gherla ca să facă loc la alţii şii ne-au dus în Delta Dunării un număr, în care am fost şi eu şi acolo în Delta Dunării tot regim de celulă... dar eram în barăci. Am fost în Mâna Domnului. Apoi ne-au întors din nou la Gherla şi aşa ne-au eliberat în 1964. Acum în ziua când ne eliberau nu ştiam de fapt ce se întâmplă. Se deschidea uşa şi citea un gardian: „cine-şi aude numele, să iasă, să-şi facă bagajul”. Aşa s-a deschis uşa în 1964 şi m-a citit pe mine. „Fă-ţi bagajul!” Nu ştiam ce urmează că te scotea fie să te ducă la altă închisoare, fie să te ducă ce ştiu eu unde, în Deltă... nu ştiam ce face cu noi. Şi aşa m-a scos gardianul şi m-a dus în alt pavilion în Gherla, că erau pavilioane mari cu celule. M-au dus în pavilionul 2 şi acolo m-au oprit pe un culoar, era un glob aprins la uşă, a intrat gardianul înăuntru, a ieşit şi a zis să intru. Am intrat, era o cameră nu prea mare şi cu un birou aşa ca acesta. Erau 2 civili. M-am prezentat, cine sunt şi zice: „ce condamnare ai?” „12 ani!” „Pentru ce?” „Pentru credinţă!” „Pentru credinţă? La noi în ţară nu se condamnă nimeni pentru credinţă!” „Atunci eu nu mai ştiu ce să vă spun, scoateţi dosarul şi vedeţi pentru ce sunt condamnat.” Trage sertarul, se uită şi zice: „Eşti condamnat pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, pentru că că ai făcut propagandă, ai compus cântări şi ai făcut propagandă prin ele!” Zic: „Asta-i credinţa!” „Ei, să lăsăm lucrurile ăstea! Erau alte timpuri. Câţi ani ai făcut?” „5 ani” „Uite, partidul şi guvernul au hotărât să te graţieze de restul pedepsei, dar să nu mai faci, că te aducem din nou!” „Păi de ce să mă aduceţi din nou, că eu nu m-am schimbat, sunt acelaşi. Să mă aduceţi din nou şi să mai trec prin anchetă?” Căci ancheta era foarte grea, am stat 5 luni în anchetă la Cluj, era cu bătaie ca să scoată ei ce voiau. Zic: „Mai bine ţineţi-mă aici să-mi termin pedeapsa decât să mă aduceţi din nou şi să intru din nou prin anchetă!” Şi zice: „Atunci erau alte vremuri! Ieşi afară! Duceţi-l la magazie!” Şi aşa m-au dat afară, ca pe orbu. M-au dus la magazie şi mi-au dat valiza cu ce aveam în ea acolo. Apoi m-au condus unde mai duseseră şi pe alţii, că tot scoteau aşa rând pe rând. Deci asta a fost. Ei mi-au confiscat toată averea, dar nu aveam altă avere decât cărţi, un harmoniu, nişte cizme, şi cam atât, şi toată mobila din casă, nu au lăsat decât patul ca să doarmă familia. Restul au luat tot şi la licitaţie le-au vândut. Au licitat nişte fraţi de-ai mei ca să păstreze dulapul de haine şi harmoniul. Asta înseamnă confiscarea totală a averii. Apoi degradarea civică. Ce însemnează? 10 ani după ce termini pedeapsa nu mai ai voie să ocupi un post de răspundere. Nici portar măcar. Nu ai voie să votezi, nu ai voie să fiu tutore, tot ce e cu răspundere, deci trăiai liber dar nu erai liber. Şi aşa a fost la prima votare după ce am fost eliberat, ne-au anunţat unde stăteam în locuinţa cealaltă, unde stăteam, că aici stăm numai de 2 ani, ne-am dus la circumscripţie unde ni s-a spus să mergem, şi când m-am prezentat să votez, cei care erau funcţionari acolo se uită pe tabel şi zice: „Nu ai dreptul să votezi pentru că ai fost condamnat politic, pentru crimă de uneltire şi nu ai dreptul să votezi!” Eu i-am salutat şi am plecat şi am zis: „Doamne, nici nu mă mai duc vreodată, chiar dacă sunt chemat să votez!” Şi nici nu m-am mai dus!
Eu m-am pomenit în cântare de când eram copil, îmi plăceau foarte mult cântările de la Biserică, de la muzicanţii din satul meu, cântam, tot timpul cântam prin grădină... cântam, dar cum am spus mai dinainte, tatăl meu a murit când eu eram de 3 ani şi jumătate iar mama s-a recăsătorit. Din prima căsătorie au fost 3 copii, eu sunt cel dintâi, cel mai mare, din a doua căsătorie la un loc 15 copii a avut mama. Şi după ce am terminat şcoala din sat, mama m-a dat la un frate al ei care era la armată, avea grad, ca apoi la acea unitate să urmez mai departe şcoala. Dar nu se putea urma şcoala decât dacă intrai la muzică. Erau acolo „copii de trupă” numiţi şi aşa am fost eu încadrat copil de trupă la muzica militară din Ardeal de la centrul de instrucţie a infanteriei din Sfântu Gheorghe. Ei, acolo, aşa cum am vorbit mai dinainte, am luat muzica de la începutul începutului, de la zero, şi a fost chiar elementul meu. Am început să compun cântări, dar după ce m-am hotărât pentru Domnul Isus la vârsta de 16 ani. Am compus cum Dumnezeu îmi dădea să compun, şi au fost tipărite şi în cărţile de cântări ale Oastei Domnului. Şi sigur că asta era viaţa mea, dar când am fost arestat, am fost foarte şocat, căci mă gândeam, ce-o să fac ani îndelungi la pronunţarea sentinţei? Şi am stat cam o lună jumătate şi parcă nu-mi aduceam aminte nici cântările pe care le ştiam. Dar într-o dimineaţă eram într-o celulă mică la Securitatea din Cluj, m-am trezit cu o melodie în minte. Am repetat-o şi am reţinut-o şi m-am rugat Domnului: „Doamne, dă-mi un text pentru această melodie!” Am primit ideea, s-a legat de melodie, s-a prins repede. M-am rugat iar Domnului: „Doamne, mai dă-mi o strofă!” Am primit şi strofa a doua. Am zis: „Doamne, mai dă-mi o strofă şi-i gata cântarea!” Cântarea aceasta, care este numărul 1 din cântările de la închisoare, se numeşte „Bucuria păcii”. Şi aşa începe:
„Bucuria păcii, Tu-mi aduci, Isuse,
Chiar când bat în juru-mi groaznice furtuni...
Tu, lumina vieţii celei neapuse,
Mângâiere-n suflet pururea-mi aduni!”
Dar ultima strofă zice:
„La plinirea vremii va-nceta durerea
Căci hotar la toate, Doamne Tu ai pus,
După suferinţă, vine mângâierea
După chinul morţii, viaţa făr-apus!”
Şi am repetat cântarea aceea. Pentru mine a fost o zi de mare sărbătoare, pentru că am văzut că nu mi-am pierdut memoria, ci dimpotrivă, Dumnezeu mi-a arătat că pot să lucrez şi fără hârtie şi fără creion! Şi aşa, în timpul celor 5 ani, am compus peste 360 de cântări, pe care le-am scris în ritm rapid, după ce am fost eliberat. Şi ăsta poartă numele „Cântările Harului” numărul 1, cântările din închisoare. Acum mai încoace, fiecare volul a primit un număr. Înainte de închisoare a fost altă numerotare şi toate volumele poartă numele „Cântările Harului”. Acum am ajuns la numărul 15, e numai de luna trecută. Fiecare volum are cam 400 de cântări. Nu le-am făcut o numerotare precisă, mi-aţi pus întrebarea: „Ce număr am de cântări?” Nu ştiu precis, că m-am gândit că şi împăratul David a spus odată lui Ioab, căpetenia oştirii să facă numărătoarea poporului şi deci a ostaşilor. Şi Dumnezeu S-a mâhnit. David a fost pus în situaţia de a alege una din cele 3 mari pedepse pe care Dumnezeu voia să i le dea. Şi David nu a avut curajul să ceară... el a crezut că biruinţele lui s-au datorat oştenilor lui, biruinţele lui s-au datorat de fapt puterii lui Dumnezeu. De ce a mai vrut el să facă numărătoarea când Dumnezeu i-a spus că-i poartă de grijă şi-i dă biruinţă?! Şi eu m-am gândit: „din înţelepciunea mea, din talentul meu sau harul lui Dumnezeu?” Şi de aceea nu am curajul să spun că am atâtea şi atâtea cântări, dar ele circulă. Şi aşa cum ştiţi şi dvs, cum aţi aflat, circulă şi se bucură toţi de harul lui Dumnezeu, cine vrea să-l primească, să-ntindă mâna credinţei!...
Cântarea este un mijloc, ca şi vorbirea, ca şi scrisul, prin care noi şi mai întâi ca trăirea de fiecare clipă, este un mijloc de înălţare a Cuvântului lui Dumnezeu şi unul frumos şi plăcut, şi m-am gândit de la început să pot vesti Evanghelia, să pot vesti Cuvântul prin acest dar pe care l-am primit din partea Domnului. Aşa am compus melodii la toţi psalmii. Psaltirea, toţi psalmii deci, a fost versificată, dar are un istoric. Împreună cu Dorz am lucrat, dar ideea a fost a lui Wurmbrand, să versifice Dorz „Cântarea Cântărilor”, din ea câte ceva, Wurmbrand să facă un comentariu la „Cântarea Cântărilor”, şi eu să pun muzica. Dar când Wurmbrand mi-a spus ideea aceasta, nu după mult timp a fost arestat, şi i-am comunicat lui Dorz: „dacă nu mai putem face la Cântarea Cântărilor, hai să facem la Psalmi!” Şi aşa s-a ajuns să se lucreze la psalmi! Şi sunt toţi psalmii puşi pe note, aceştia (imagine) sunt toţi cei 150 de psalmi, dar nu numai 150 de melodii sunt, ci 200 de melodii, pentru că unii psalmi sunt lungi şi au fost împărţiţi în mai multe texte, strofe. Aşa de exemplu psalmul 119 are 22 de părţi. Deci 22 de cântări. Aşa au ieşit 200 de cântări la psalmi. Aceasta este o lucrare dinainte de închisoare, din perioada 1947 – 1950, eram tinerel. Apoi altă lucrare tot aşa. În Biblie sunt multe lucrări sub formă de psalmi. Aşa cum ar fi Cântarea lui Moise din Exod, cântarea lui Moise din Deuteronom, Cântarea Deborei, Cântarea Anei, şi aşa mai departe, şi din Apocalipsa. Aceste locuri din Biblie care sunt sub formă de cântări, au fost versificate şi a ieşit „Cântările Bibliei” cu 140 de cântări. Şi sunt apoi alte cântări, texte şi personale multe, cele mai multe sunt texte personale, de Marini, de Dorz, de Ioanid, şi alţii. Aşa că nu ştiu numărul exact de cântări, dar toate fac un singur lucru: înalţă pe Dumnezeu Tatăl, pe Isus Hristos Fiul şi pe Duhul Sfânt, că orice cântare, de exemplu ieri am început să scriu, trebuie să o mai corectez, o cântare din versetul 9 al capitolului 14 din Ioan:
„Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl, de atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M-ai cunoscut?”
Dacă cine vedea pe Fiul vedea pe Dumnezeu, tot aşa şi astăzi, pe fii lui Dumnezeu, sau copiii lui Dumnezeu trebuie să poarte chipul Domnului Isus Hristos. Şi zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni: „copilaşii mei, pentru care simt din nou durerile naşterii, până va lua Hristos chip în voi!...” Deci asta este creştinul, să poarte chipul Domnului Isus Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Şi am scris o cântare cu această idee. Vă citesc doar o strofă şi refrenul că trebuie să o mai revăd:
„Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” Ioan 14/9, e motto-ul
„De suntem fii ai Tatălui ceresc,
Suntem lumină în ochii ce privesc,
Şi-I semănăm ca flacăra din jar
Iar chipul Lui în noi se-arată clar.”
Refren: suntem o mărturie în strai de lut, mai vie,
Aici pe-acest pământ, ca s-arătăm ne-nfrânt
Pe Tatăl nostru sfânt, slăvitu-I chip divin
În noi să fie plin!”
Vreau Cuvântul lui Dumnezeu să-L pot înălţa prin cântări. Şi prin vorbire, şi prin scris, aşa cum mai ştiţi şi dvs. Şi să dau un sunet desluşit din trâmbiţă, cum spune la 1 Corinteni: „dacă cineva nu dă un sunet desluşit, cine se va pregăti de luptă?” Să dau un sunet clar din trâmbiţă. Eu în viaţa mea am fost trompetist, că primul am învăţat la piculină, un flaut mic iar al doilea a fost trompeta. Apoi alte instrumente. Dar trâmbiţa a fost arătată de mai multe ori, şi în Noul Testament, când va veni Domnul Isus Hristos, cu trâmbiţa unui arhanghel, şi „la cea din urmă trâmbiţă morţii vor învia iar noi cei care vom fi în viaţă, vom învia într-o clipă, într-o clipeală de ochi” Aceasta este nădejdea creştinului.
Adevărul este cea mai frumoasă poezie. Şi Isus este adevărul. Am şi o cântare cu ideea aceasta, „Isuse, Tu eşti poezia mea!” Motto-ul este din Ps. 45 versetul 2: „Tu eşti cel mai frumos, harul este turnat pe buzele Tale, de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie!”:
„Isuse, Tu eşti poezia mea, şi cântecul cântat şi necântat,
Pe cer senin sau cu furtună grea, pe Tine Te înalţ, eşti minunat!
Tu eşti cel mai frumos, eşti Dumnezeu, cu Tatăl una, şi cu Duhul Sfânt,
Tu viaţa plină-a sufletului meu, eşti adevăr, şi cale şi avânt!
Eşti taina bucuriei mele azi, şi mâine-mi eşti, şi-n vecii care vin,
Mi-eşti soare-n noaptea-mi, în zori şi la amiaz’,
În Tine-am totul, totul pe deplin!
În faţa Ta frumuseţile pălesc, pier stelele născute-aicea jos,
Şi cât eşti Tu, n-am grai ca să rostesc,
Eşti mult mai mult, iubitul meu Hristos!”
Refrenul: Eşti minunat, eşti minunat Isuse,
Te-nalţ prin laude nespuse!”
Mai e o cântare, uite chiar s-a deschis acolo, intitulată „Adevăr şi poezie”. Goethe a scirs o lucrare intitulată „Poezie şi adevăr”, dacă vă aduceţi aminte, şi aşa spun în această cântare:
„Adevăr şi poezie, sunt spre un folos divin,
Doar atunci când este vie unitatea lor deplin.
Poezia e frumoasă, e folositoare când
Poartă-n haina-i luminoasă veşnic adevărul blând.
Fără adevăr e cale înspre moarte şi păcat
Frumuseţea ei e vale de-ntuneric blestemat.
Orice artă ce nu duce spre-adevărul cel preasfânt
E-un Isus fără de cruce şi-un drum înspre mormânt.
Adevărul singur poate viaţa s-o păstreze-n har
Poezia-noată-n noapte fără adevărul jar.
Toate ce n-au obârşia în preasfântul adevăr,
Nu pot glăsui solia coborâtă clar din cer.
Noi, copii jertfei sfinte, să veghem, să ne rugăm,
Domnului, cu-un duh fierbinte, adevărul să-nălţăm!”
Adică asta am înţeles: că poezia este foarte frumoasă, dar dacă nu poartă adevărul în ea, e un drum spre păcat. Câte poezii se scriu, dar scriu spre moarte! Şi aş vrea ca şi poezia-textul, şi melodia să ducă sufletele la Domnul Hristos. Aceasta este menirea mea, chemarea mea pe pământ. Şi vreau să mă port într-un chip vrednic de ea!
Să fim lămuriţi cu privire la una adevăr: lumea se împarte numai în 2, nu în 3: copii ai lui Dumnezeu sau Trupul lui Hristos, şi restul. Nu există ceva de mijloc. Ori Biserica, Trupul lui Hristos, ori restul lumii, care e moartă în păcat! Spune Domnul Isis Hristos: „Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta, vor învia!” Mulţi aud, dar puţini ascultă! Cei care ascultă înviază din moartea păcatului şi atunci pentru ei... cu ei se poate sta de vorbă! Aşa că zic eu, omul trebuie întâi să-şi recunoască păcatele când aude glasul Evangheliei şi să se întoarcă la Domnul Isus Mântuitorul. Aşa cum îngerii, în noaptea naşterii Lui ca om. Au spus păstorilor: „Astăzi în cetatea voastră vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul!” Mulţi vor să primească pe Hristos ca Mântuitor, să le ierte păcatele şi să le asigure un loc în rai! Da, dar asta e numai jumătate, „...Mântuitor, care este Hristos Domnul!” Să fie Domnul, împăratul vieţii, de aceea spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola Întâia capitolul 3 versetul 15: „sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn!” Dacă cineva se interesează, în primul rând trebuie să aibe conştiinţa că e păcătos, că dacă cineva nu are conştiinţa că e păcătos, poţi să faci filozofie cu el, că nu-i ajută la nimic!... Aşa că şi cântările, şi starea de vorbă, trebuie să le spună oamenilor: „oamenilor, voi sunteţi păcătoşi, simţiţi lucrul acesta? Ce faceţi cu păcatele voastre?” Şi atunci sigur că omul stă şi se gândeşte, simte greutatea păcatului, iar rezolvarea sau uşurarea e numai la Domnul Isis Hristos! Şi atunci se poate vorbi mai departe despre toate celelalte!... Eu asta vreau să spun: cine nu s-a îmtors cu adevărat, nu a avut o întâlnire personală cu Isus Hristos ca Mântuitor, şi apoi să-L sfinţească ca Domn, nu se poate sta de vorbă despre celelalte adevăruri din Scriptură.
Niciodată nu găsim „Hristos a murit în locul nostru” în Scriptură, mai corect: „El a murit pentru noi” ca să fim mântuiţi. Atunci se înţelege că eu acum trăiesc o viaţă nouă, nu El a murit pentru mine iar eu îmi văd de cap, de căile mele, să zic: „da Doamne, ai murit pentru mine” dar eu nu mi-am predat viaţa!... Trebuie o predare.Dacă am recunoscut că Hristos a murit pentru toţi păcătoşii, deci şi pentru mine, acum toţi cei ce sunt ai lui Hristos trăiesc o viaţă nouă! Şi eu obişnuiesc să spun în fiecare zi şi de mai multe ori un verset: Galateni 2/20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine iar viaţa pe care rămâne să o trăiesc în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine!” Adică Hristos trăieşte în mine, şi dacă trăieşte în mine Domnul Hristos, nu mai este nici grec, nici evreu, nici român, nici neamţ, nici catolic, nici ortodox, nici baptist, nici penticostal, Hristos nu mai este aşa, dacă Hristos trăieşte în mine eu atunci sunt ca El, mădular în Trupul Său! Asta este o taină. Zice: „de aceea va lăsa omul pe mama sa, pe tatăl său şi se va lipi de nevasta sa”, taina aceasta este mare, spune Pavel la Efeseni, vorbesc despre Hristos şi Biserică.” Deci dacă nu lasă omul pe tatăl său, pe mama sa, adică dacă nu se leapădă de sine, şi nu-şi ia crucea în fiecare zi, dar crucea să şi-o ia ca să moară pe ea, nu ca să se fălească cu ea, ci ca să sufere – cum adică să sufere? Toate pornirile cărnii noastre trebuie să le răstignim ca să putem trăi viaţa cea nouă cu Domnul Isus Hristos. Domnul Isus a spus în ultima seară către ucenici: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, căci duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” Deci aici trebuie să veghez: să îmbin rugăciunea cu citirea Scripturii, cu părtăşia frăţească, să trăiesc viaţa cea nouă în Domnul Hristos. Aşa,doar ca eu să spun nişte vorbe şi să-mi văd de afacerile mele pământeşti, fără să mai ţin seama de viaţa cea nouă, asta nu ajută la nimica! Şi eu îndemn pe toţi: întoarceţi-vă la Domnul Isus cei ce nu aţi făcut un legământ cu El. Nu e vorba numai să botezi un copil şi după aceea îl laşi în pace în treaba lui. Că toate închisorile sunt pline numai de oameni botezaţi! Dar omul creştin este tot timpul conştient că el aparţine Trupului Domnului Hristos, e un mădular viu şi aşa cum citim în Noul Testament, care este conduita Bisericii! Nici o lege nu-i adevărată, nici o orânduire rânduită de om, dacă nu-şi are izvorul clar în Noul Testament, în Evanghelia Domnului Hristos! Domnul Hristos nu e pentru noi o tradiţie, „la început a fost tradiţia şi tradiţia a fost Dumnezeu”! Ci „la început a fost Cuvântul şi Cuvântul este Dumnezeu” şi aşa cum citim în Ioan capitolul 1 versetul 1. Deci cuvântul scris al lui Dumnezeu este adevărul, oamenii au multe obiceiuri, multe datine şi tradiţii, şi acoperă de multe ori Evanghelia! Că doar de acolo vin eu... nu există credinţă adevărată decât aceea care se bazează 100% pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Noul Testament, care este legea Duhului de viaţă! „Cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui” spune în Epistola către Romani, capitolul 8 versetul 9. Nu-i vorba de învăţătura lui Hristos, că asta poate să o aibă oricine a citit şi are o memorie, dar mai perfect o are diavolul, învăţătura lui Hristos!... Cu ea şi înşeală!... Dar pe lângă învăţătura lui Hristos trebuie să avem Duhul lui Hristos. Acest Duh al Domnului Hristos ne face să fim ai Lui.
Am fost închis cu Szilagy Sandor şi cu Visky...
Odată cu căderea în păcat, omul Adam a fost scos afară din rai, a fost scos din părtăşia cu Dumnezeu şi... i-a spus că „blestemat este pământul din pricina ta!” Atunci sămânţa femeii, adică Domnul Hristos când S-a întrupat era sămânţa femeii, „va zdrobi capul şarpelui”. Cei care cred în Domnul Hristos şi L-au primit ca Mântuitor şi L-au sfinţit ca Domn, au pe Hristos în ei, aşa cum am spus: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!” Şi când ei încheie viaţa pământească, zic ca şi Isus Hristos: „Tată, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac! În mâinile Tale îmi încredinţez duhul!” Adică eu fac parte din Domnul Hristos şi ce a spus Domnul Hristos despre Sine, a spus nu numai despre Sine – El este capul – ci şi despre Trupul Său! Cine face parte din Trupul lui Hristos, acelaşi lucru, aceeaşi viaţă, au acelaşi sfârşit al lucrării ca şi Domnul Isus Hristos! Şi Domnul Hristos a spus: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi! Mergeţi în toată lumea şi faceţi ucenici din toate neamurile!”, nu toate neamurile ucenici, ci din toate neamurile ucenici. Şi aceşti ucenici, la un loc alcătuiesc Biserica, Trupul Domnului Isus Hristos. Ei poartă numele de creştini, numele creştin este nume propriu, celelalte substantive comune: fraţi, ucenici, sfinţi, credincioşi şi aşa mai departe, nu sunt nume proprii ci comune. Creştin, însă, zice: „dacă sufere cineva pentru numele de creştin, să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta!” 1 Petru capitolul 4 spune asta. Numele de creştin, care apare de 3 ori în Noul Testament, e nume propriu, noi purtăm Numele Domnului Isus Hristos!
Spune în Epistola a doua către Corinteni că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine”. Ce a suferit Fiul, a suferit şi Tatăl. Şi prin faptul că a suferit Domnul Isus Hristos şi Tatăl a simţit suferinţa, şi când Domnul Isus a spus – că asta a fost culmea – „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Dar era părăsirea aceea că Tatăl nu a intrat în moarte, cum a intrat Fiul în moarte. Dar în tot ceea ce a suferit Domnul Isus a fost şi Tatăl. Aşa este scris, citim lucrul acesta în 2 Corinteni capitolul 5 versetul 18: „Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El, prin Isus Hristos, că adică Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă, spune Sfântul Pavel, propovăduirea acestei împăcări.” Şi spune: „pe Cel ce nu a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim moştenirea lui Dumnezeu în El.” Deci Dumnezeu a suferit în Domnul Hristos, în Fiul Său, dar nu a intrat în moarte, şi aceasta a fost culme asuferinţei, că Domnul Isusa gustat şi moartea pentru noi, ca să fim noi mântuiţi. Şi El a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi, dar fără de păcat, de aceea zice să îndrăznim să ne apropiem de scaunul harului, adică de Domnul Isus ca Mare Preot acuma.
Un creştin este un om care nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în el. Dacă soţul are pe Hristos în el şi soţia la fel, nu mai sunt 2 părţi ci e o singură parte: Hristos! Aşa cum capul niciodată nu doreşte să se despartă de trup pentru că nici capul nu mai trăieşte, tot aşa şi soţii creştini – nu vorbim de oamenii necreştini sau de cei care sunt creştini numai cu numele cide oameni care sunt creştini prin naşterea din nou – deci nu este puterea noastră sau vreun merit al nostru, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Şi spune că credinţa va avea sfârşit, cunoştinţa şi ea va avea sfârşit, căci cunoaştem în perte şi proorocim în parte, va veni vremea când acest „în parte” se va sfârşi! Acum dar zice rămân 3: credinţa, nădejdea şi dragostea. Credinţa merge până la mormânt, nădejdea te trece dincolo de mormânt dar dragoste rămâne cu noi în veşnicie! Şi dacă este dragostea din Dumnezeu, căci spune în Romani capitolul 5 versetul 5: „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile voastre prin Duhul Sfânt.” Deci noi iubim nu cu dragostea noastră, ci cu dragostea lui Dumnezeu, care este turnată prin Duhul Sfânt! Deci tot ce avem bun se coboară de la Dumnezeu, care este Părintele luminilor, în care nu este schimbare şi nici umbră de mutare! Iacov cap. 1 versetul 17. Deci tot ce este bun şi statornic în noi: dragostea, nădejdea şi toate câte sunt bune, sunt de fapt ale lui Dumnezeu. Noi trăim din ce este Dumnezeu. De aceea, când m-am căsătorit, la primărie în comuna soţiei mele, lângă Sebeş, eu i-am spus: pentru ca să se poartă certa omul, trebuie 2 părţi; eu n-o să fiu a doua parte! Suntem de 55 de ani căsătoriţi şi nu am fost a doua parte! Aşa că pentru ceartă trebuie 2 părţi, când e numai o parte, nu se poate certa! Deci e harul lui Dumnezeu şi aici... la Domnul Isus au venit nişte farisei şi nişte saduchei şi au spus: „Moise a poruncit să se dea femeii o carte de despărţire dacă nu mai vre bărbatul să trăiască cu soţia; Tu ce zici?” „Din pricina împietririi voastre v-a spus Moise lucrul acesta, dar la început n-a fost aşa; Dumnezeu nu a făcut pe Adam şi pe Eva ca să se despartă. I-a făcut un singur trup!
Întrebare: ne puteţi cânta un cântec scris pentru soţie?
Vreau să cânt întâi un cântec de laudă! Adică El să aibă întâietate în toate! Lucrul acesta îl spun întotdeauna la cei care vin la noi; că se obişnuieşte pe la noi prin adunările creştine, „cu ce cântare să începem?” Nu se gândesc la o cântare de laudă, ci: „cântăm cântarea cu numărul cutare...”, dacă e cântare de laudă e bine, dacă nu, nu-i rău... Dar trebuie să ne facem acest obicei de a da întâietate Domnului. Deci cântăm o cântare de laudă:
Te laud dis-de-dimineaţă,
Te laud, Doamne, Te laud,
Căci iar prin har mi-ai dat viaţă,
Te laud, Doamne, Te laud.
Laudă, laudă, Ţie-ţi cânt mereu, veşnic Dumnezeu,
Laudă, laudă, veşnic Dumnezeu.
Te laud ziua laamiază,
Te laud Doamne, Te laud,
Că dragostea Ta ne păstrează,
Te laud Doamne, Te laud.
Laudă, laudă, Ţie-ţi cânt mereu, veşnic Dumnezeu,
Laudă, laudă, veşnic Dumnezeu.
Te laud seara la culcare,
Te laud Doamne, Te laud.
Căci tot ce am e a Ta-ndurare,
Te laud Doamne, Te laud.
Laudă, laudă, Ţie-ţi cânt mereu, veşnic Dumnezeu,
Laudă, laudă, veşnic Dumnezeu.
Te laud, orişicând prin toate,
Te laud Doamne, Te laud.
Şi astăzi, şi-n eternitate,
Te laud Doamne, Te laud.
Laudă, laudă, Ţie-ţi cânt mereu, veşnic Dumnezeu,
Laudă, laudă, veşnic Dumnezeu.
Slăvit să fie Domnul!
Muzica aparţine lui Dumnezeu şi armomnia este a lui Dumnezeu, dar diavolul a făcut şi el o armonie care nu mai e armonie, el mişcă picioarele, nu inima! Mai cântăm o cântare, „Cânt aleluia”, acum... vocile noastre sunt slabe, am 80 de ani... Era 6 iulie 1961 în Delta Dunării, de ziua de naştere a soţiei şi atunci m-am gândit şi i-am compus această cântare deşi eram despărţiţi cu trupul, dar cu duhul nu eram despărţiţi. Zice aşa:
De ziua ta, iubito, ţi-aduc ca sfânt prinos
Iubirea mea fierbinte şi-adâncă în Hristos.
Căci nu-i nimic pe lume mai sfânt şi mai curat
Ca dragostea duioasă ce viaţa ne-a legat.
Ca inimile noastre, topite-n foc divin,
Să nu mai fie două, ci una pe deplin.
Doresc ca-n drumul vieţii, să calci cu pas supus,
Cu inimă smerită, pe urma lui Isus.
Să fii ca şi Maria, cu sufletu-n văpăi,
Să sorbi cu drag Cuvântul, cu ochii-n ochii Săi.
Potirul de iubire, cu mir de nard curat,
Pe sfintele-I picioare, să-l torni neîncetat.
Ca sfânta lui mireasmă şi haru-i luminos,
S-atragă pe-orice suflet deplin, lângă Hristos.
Te binecuvinteze Isus cu sfântu-I dar
Să-ţi fie viaţa plină de adevăr şi har.
În haine de lumină spălate-n sânge sfânt,
Să umbli totdeauna pe-acest străin pământ.
Ca la sfârşitul vieţii să poţi primi deplin
Cununa răsplătirii cu cerul ei senin.
Aceasta a fost urarea mea când eram în Deltă. Mai multe zile pe care le-am trăit în închisoare de 6 iulie. Acum a împlinit soţia mea 79 de ani, sâmbătă. Am spus o urare, pot s-o cânt şi pe asta.
Altă cântare, (cântând cu soţia) „Cu Domnul să mergem nainte”
Cu Domnul să mergem nainte
Cu Domnul să mergem cântând,
Când totul se stinge-n morminte
Cu El biruim orişicând,
Când totul se stinge-n morminte
Cu El biruim orişicând,
Cu El biruim, cu El biruim,
Oricât de-ndîrjită e lupta,
Cu Domnul Isus biruim.
Isus e în veci Împăratul,
Căci El e de-a pururea viu,
Prin moarte-a pătit El păcatul,
Mormântu-i rămas-a pustiu.
Cu El biruim, cu El biruim,
Oricât de-ndîrjită e lupta,
Cu Domnul Isus biruim.
Când mergem cu El e lumină,
Iubire şi cântec şi har,
Cu Domnul izbânda-i deplină
Iar pacea e fără hotar.
Cu El biruim, cu El biruim,
Oricât de-ndîrjită e lupta,
Cu Domnul Isus biruim.
Încă o cântare, „Tăria mea”, mi-am adus aminte cântând:
Tăria mea, tăria mea,
Eşti Tu, eşti Tu Părinte,
În încercarea cea mai grea,
Cu Tine merg nainte.
Tăria mea, tăria mea,
Prin încercarea cea mai grea,
Cu Tine merg nainte.
Tăria mea, tăria mea,
Eşti Tu, eşti Tu Isuse,
Când mi-e rănită inima,
Tu-mi dai comori nespuse.
Tăria mea, tăria mea,
Eşti Tu o, Duh de viaţă,
Prin Tine am şi voi avea
Izbândă mai măreaţă.
Tăria mea, tăria mea,
Prin Tine am şi voi avea
Izbândă mai măreaţă.
Tăria mea, tăria mea,
Mă-nchin, mărire Ţie,
Cu Tine mă voi lăuda şi-adum şi-n veşnicie.
O, Dumnezeu, tăria mea,
Cu Tine mă voi lăuda, acum şi-n veşnicie.
Slăvit să fie Domnul!
Soţia: Când soţul era închis, a fost o încercare grea pentru că erau zile când am fost fără servici şi aveam fetiţa de 5 ani. A fost greu, dar până la urmă m-am angajat, am avut salariu... fraţii s-au speriat când au auzit că el este arestat şi nu mai veneau de teamă la noi, ne pândea Securitatea, a fost o perioadă grea, ei i-au dat 12 ani de închisoare dar Dumnezeu poate să scurteze. Sora Binţia, soţia fratelui Wurmbrand mă suna la telefon sau scria câte o carte poştală şi zicea: „Lena, bucură-te, ţine obloanele deschise că vine Niculiţă şi-ţi bate la geam...” şi aşa ne încurajam unele pe altele, iar după 5 ani a venit acasă. Viaţa noastră a fost cu greutăţi şi cu sărăcie, dar am fost fericiţi. Noi am fost una. Viaţa noastră de când am fost căsătoriţi şi până astăzi, afară de când am fost despărţiţi când a fost închis el, noi ne rugăm împreună în fiecare seară, şi atunci noi în fiecare seară adormim liniştiţi, nu supăraţi... am trăit o viaţă aşa cum scrie Cuvântul lui Dumnezeu. Din afară am avut multe greutăţi, dar dinăuntrul cadei noastre a fost pace şi linişte şi asta ne-a ţinut în putere până acum şi dacă vrea Dumnezeu, ne mai ţine cât crede El. Nu dorim altceva decât să sfârşim cu bine calea pe care am mers din tinereţe.
Nicolae: Dacă Dumnezeu îşi începe lucrarea, El nu o abandonează, nu este o altă putere mai mare care să-L împiedice. Aşa spune cartea sfântă şi noi credem: „Acela care a început în voi această lucrare bună, o va şi isprăvi până în ziua arătării lui Isus Hristos!” spune în Filipeni cap. 1 versetul 6. E adevărat că noi suntem oameni şi ne clătinăm câteodată, la câte un vânt, dar El nu se clatină! El, care e în noi... se clatină trupul, dar nu se clatină viaţa! Şi avem această încredere că lucrarea care a început-o în noi, o va isprăvi! Am fost totdeauna chiriaş pe pământ, şi acuma suntem chiriaşi la chiriaşi, dar avem ce ne trebuie şi ajunge zilei necazul ei şi căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui iar celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra, spune Domnul Isus Hristos. Şi vrem să nu uităm niciodată numărul 1: să căutăm întâi Împărăţia lui Dumnezeu, pe Domnul Isus, şi apoi de celelalte lucruri se îngrijeşte Dumnezeu. Şi dacă avem ce mânca şi ce să bem într-o zi, ne ajunge. Am trăit din bunătatea Lui zi de zi. Şi acum, când suntem pe zic eu ultima sută de metri, dar poate nici atâta sau poate mai mult, suntem tot în mâna Domnului! Dumnezeu le-a pus pe inimă celor care sunt aici la etaj să ne primească, dacă am fost scoşi de la vechea locuinţă unde am stat 52 de ani. Şi-I mulţumim Domnului în fiecare zi! Nu vrem să uităm rugăciunea, rugăciunea nu numai la masă, ci o rugăciune specială seara, dimineaţa avem fiecare timpul nostru de rugăciune, dar seara ne adunăm şi ne rugăm, afară de rugăciunea ocazională de la masă. În fiecare zi noi ne bucurăm de ceea ce ne dă Dumnezeu. Că de la El se pogoară orice dar bun. Acum, şi lucrarea care se face aici, aceste filmări, să fie pentru câştigul lui Dumnezeu, pentru biruinţa adevărului, pentru propăşirea Împărăţiei Lui. Şi atunci, e bine!... Nu căuta în această carte (scrisă de el n.r.)filozofie, că nu ai să găseşti. Filozof înseamnă iubire de înţelepciune. Dumnezeu a făcut pentru noi pe Hristos înţelepciune, nu doar iubire de înţelepciune, ci L-a făcut înţelepciune – 1 Cor. 1/30, L-a făcut înţelepciune, dreptate, neprihănire în traducerea asta dar este dreptate în original, L-a făcut sfinţire şi L-a făcut răscumpărare. În Hristos avem totul deplin, şi dacă Domnul Isus este în noi, El este Cel care conduce vorba noastră, gândirea noastră, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „să facem orice gând rob ascultării de Hristos”, sau „să aveţi în voi gândul care era şi în Hristos Isus”. Deci sunt lucruri clare în Noul Testament, dar cum zicea Augustin, „Noul Testament are rădăcina în Vechiul Testament, Vechiul Testament este înţeles prin Noul Testament.”
Să fie, zic şi repet, spre folosul lui Dumnezeu şi spre folosul nostru şi al celor care vor viziona, care vor asculta aceste lucruri! Vrem să trăim fiecare zi spre folosul lui Dumnezeu, dar viaţa creştină are 3 trepte: prima este copil al lui Dumnezeu, adică naşterea din nou, dar vedeţi, copilul se mai împotriveşte, mai face nazuri, dar e totuşi moştenitor, a doua treaptă este derob, rob al lui Dumnezeu şi al lui Hristos, un rob nu-i moştenitor, el face lucrurile ca un rob netrebnic, la Luca zice: „suntem nişte robi netrebnici, am făcut ce eram datori să facem...” dar şi un rob poate... poate fi un rob rău, şi atunci Dumnezeu are mijloace de redresare. Şi a treia treaptă, care e aşa... mai importantă... ba importante-s toate, dar e superlativul este treapta de vas. „El este un vas pe care l-am ales”, spune despre Pavel, „ca să ducă Numele Meu împăraţilor, dregătorilor şi neamurilor şi copiilor lui Israel”. Un vas... îl lasă gospodina cât vrea, când vrea dar vasul nu zice nimic. Aşa trebuie să fim nişte vase în mâna lui Dumnezeu fără nici o pretenţie şi El ne foloseşte cu plăcere!
„Sfârşitul tuturor lucrurilor este eproape! Fiţi înţelepţi dar şi vegheaţi în vederea rugăciunii”, că dacă nu uităm rugăciunea, toate-s bune. Dacă uităm rugăciunea, nimic nu e bun, nici credinţa, nici dragostea, nimic! Zice Sfântul Apostol: „stăruiţi în rugăciune şi vegheaţi în ea” că poţi să te rogi cu cuvinte frumoase dar mintea să-ţi zboare încoace şi încolo. Şi să veghem în rugăciune şi în vederea rugăciunii. Aş vrea ca ceea ce mi-a dat Dumnezeu să fie de folos la toţi credincioşii şi la necredincioşi să se întoarcă. Şi acum dvs faceţi ce gândiţi că e bine cu ceea ce aţi făcut astăzi. Să aibă o vibrare spre Dumnezeu, spre viaţa cu El.
........
Interviu după câteva luni
Nicolae: (Rugăciune) Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeul cerului şi al pământului, Dumnezeul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, Creatorul a toate, Te lăudăm, ne închinăm Ţie şi –Ţi mulţumim că şi noi suntem făpturile Tale, n-am venit în viaţă pentru că ne-am gândit, nici în viaţa fizică, nici în viaţa spirituală, ci Tu ne-ai adus, dragostea Ta, şi-Ţi mulţumim că dragostea Ta s-a întrupat în Domnul nostru Isus, Fiul Tău, care a plătit preţul răscumpărării noastre. Îţi mulţumim că prin El avem harul şi adevărul, prin El Te avem pe Tine ca Tată al nostru. Îţi mulţumim pentru toată călăuzirea pe care ne-ai dat-o prin Duhul Sfânt până în această clipă. Îţi mulţumim Doamne, Tatăl nostru, şi pentru acest moment, care-l trăim înaintea Ta cu aceşti fraţi. Binecuvintează-i şi sfinţeşte-ne pe toţi să fim într-o satre potrivită după voia Ta astăzi şi pentru împlinirea voii Tale. Tu să ai folosul din tot ce trăim şi astăzi, din tot ce se face. Ne predăm în braţul Tău, fă cu noi ce-Ţi place Ţie, ca nişte vase curate să Te poţi bucura de noi. În Numele lui Isus Hristos primeşte rugăciunea noastră, şi timpul care-l petrecem împreună, Doamne, să-l răscumpărăm la nivelul cel mai înalt, la nivelul ceresc. Fii binecuvântat, ne închinăm Ţie şi-Ţi mulţumim încă o dată pentru tot ce facă în noi şi prin noi, Amin!
De la ultimul interviu eu am fost plecat vreo 10 zile iar de când ne-am întors nu a fost o zi să nu avem musafiri, fiecare cu probleme de ale lor, eu sunt în Mâna Domnului, şi vreau să fiu, nu doar copil al Domnului, nu doar robul Său, ci să fiu vasul Său. Că un copil, pentru că e moştenitor, se mai împotriveşte faţă de părinţi, un rob nu e moştenitor dar şi el se poate împotrivi, un vas însă nu se împotriveşte niciodată în mâna stăpânei. Îl lasă când vrea, îl ia când vrea şi el e gata pentru slujbă. Şi mă rog Domnului să fiu vasul Lui, şi dorinţa mea o am pentru toţi şi o spun la toţi care doresc să fie slujitorii Domnului: să fie vase ale Lui, aşa cum a spus despre Pavel: „este un vas pe care l-am ales” şi Dumnezeu l-a folosit tot timpul în planul Lui şi în voia Lui. Şi aşa vreau să fiu şi eu în planul şi voia Lui şi mă rog în fiecare zi să-mi strice planurile mele buneca să-Şi împlinească El planul Lui în mine şi cu mine. Şi acum suntm împreună înaintea Domnului şi ceea ce v-a pus Domnul pe inimă, aceea să spuneţi şi să putem împreună să contribuim la propăşirea Împărăţiei lui pe pământ prin Evanghelia Sa, prin Duhul Sfânt.
Întrebare: Aţi afirmat că culmea suferinţei pentru Isus a fost când a fost părăsit de Tatăl, în cartea Evrei se spune că El a gustat moartea pentru noi. În unul din filmele pe care le-aţi vizionat se include afirmaţia lui Wurmbrand conform căruia Isus a mers în iad. La Efeseni de asemenea este un verset care spune că Isus a dezbrăcat puteri şi domnii. Aceasta este foarte important şi puţin înţeles de creştini şi mai ales de necreştini. Vă rugăm să explicaţi aceasta mai detaliat din înţelegerea dvs. a ceea ce Isusa suferit pe cruce fiind părăsit de Tatăl.
Noi ştim din cartea sfântă, chiar din prima carte, din Geneza, că Dumnezeu a promis omului că va zdrobi pe şarpele care i-a înşelat şi Domnul Isus S-a artătat în 1 Ioan 3/8 „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrile diavolului”, Dar nu numai Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, ci toţi fii, toţi copiii Lui fac aceeaşi lucrare, după darurile pe care le au, după dimensiunile pe care le are fiecare să nimicească lucrările diavolului. Acum, sigur că Dumnezeu nu ne trimite pe socoteala noastră nici la luptă, nici la lucru. Ne dă El şi Lumina, şi voinţa, şi înfăptuirea. Numai să fim vase curate şi să avem şi noi dorinţa noastră armonizată exact cu gândul lui Dumnezeu. Spun lucrul acesta pe un limbaj muzical: „poţi să cânţi aceeaşi melodie dar în diferite tonalităţi şi să nu te poţi uni...”, dar noi să avem tonalitatea lui Dumnezeu. Şi lucrul acesta ni-l spune în Epistola către Romani: „nu vă potriviţi chipului veacului acestuia”, nu vă acordaţi harpa vieţii după diapazonul lumii, ci după diapazonul lui Dumnezeu Hristos. Acum, afirmaţia pe care a făcut-o pastorul Wurmbrand, sigur ideea este din Noul Testament din Epistola lui Petru, dar sigur că sunt şi unele taine care sunt greu de înţeles sau nu ni s-a dat să le înţelegem, sunt unele referiri şi în măsura în care cineva este dotat sau rânduit de Dumnezeu să tălmăcească sau să spună mai calr nişte taine, dar sigur eu m-am gândit, e o problemă foarte delicată... când am scris „Meditaţii la Epistola lui Petru” cu ani în urmă, mulţi ani în urmă, şi am ajuns la locul acesta sensibil, am scris o meditaţie lungă, am consultat multe cărţi care puteau să dea aşa câte o idee, dar Dumnezeu nu a fost de acord cu ceea ce am scris... şi am scris ce mi-a dat Dumnezeu, cât a trebuit. Ca o adâncire a ideii că Domnul Isus ar fi mântuit pe toţi cei din iad, înseamnă că ei au fost mântuiţi înainte de naşterea Bisericii. Lucrul acesta... nu avem aşa odovadă că cineva dinaintea zilei Cincizecimii când S-a coborât Duhul Sfânt, ar fi fost în Biserica Domnului Hristos. Naşterea Bisericii a fost în ziua Cincizecimii. Şi aceasta ar fi un răspuns după Domnul Isus Hristos, care a spus: din cei născuţi din femeie, nu s-a născut nimeni mai mare decât Ioan Botezătorul, dar cel mai mic din Împărăţia Cerurilor, adică din Biserică, este mai mare decât Ioan Botezătorul, că Ioan Botezătorul era prietenul Mirelui, dar Domnul Isus Hristos avea o mireasă care era mai mult decât un prieten, mireasa e mai mult decât prietenul mirelui. Deci pebaza acestor afirmaţii ale lui Isus Hristos, noi putem gândi că chiar dacă s-a plătit preţul şi pentru ei, cei dinainte de Isus sunt o altă categoriede mântuiţi. Eu rămân pe baza cuvintelor Domnului şi pe ale apostolilor, care tot de la El au vorbit, căci zice: va lua din ce este al Meu – Duhul – şi vă va descoperi, adică nici Duhul nu a spus de la El ci ceea ce Domnul Isus Hristos a spus şi continuă să spună până la revenirea Sa, decă ăsta e gândul şi planul lui Dumnezeu. Deci eu am rămas deplin în credinţat că naşterea Bisericii a avut loc în ziua Cincizecimii. Mântuiţii dinainte de Cincizecime sunt o altă categorie de mântuiţi aşa cum şi îngerii – nici ei nu sunt toţi la fel, sunt anumite trepte, grade zic eu, trepte – heruvimi, serafimi, domnii, aşa cum le numeşte Cuvântul lui Dumnezeu în Epistola către Efeseni. Dacă această întrebare ar contribui cu ceva la desăvârşirea noastră, a mântuirii noastre, da, e bine s-o adâncim, dar dacă ea nu contribuie pentru mântuirea şi pentru desăvârşirea noastră sunt cele scrise în Epistolele sfinţilor apostoli şi în Evanghelii, mai mult Epistolele căci Evangheliile sunt, să spun aşa, o treaptă de tranziţie de la Vechiul Testamentla Noul Testament, adică sunt elemente şi din Vechiul Testament pe care le explică, dar şi în Epistole se găsesc... Eu sunt om şi nu vreau să depăşesc hotarul meu şi să spun ceea ce nu ştiu, doar o părere. Ceea ce mă interesează şi vreau cu adevărat este să cred Cuvântul lui Dumnezeu care mă priveşte pe mine în primul rând şi dacă se lărgeşte această lumină, eu mă bucur de ea, dar în primul rând pentru mine dar şi pentru alţii pentru ceea ce am primit eu.
Întrebare: Suferinţa lui Isus pe cruce: aţi afirmat în Comentariul la Evanghelia după Luca că a înţelege pe deplin ceea ce Isus a suferit pe cruce, inima noastră s-ar rupe...
Eu înţeleg cât mi-s dimensiunile mele... dar Domnul Isus nu-i numai atât, El a fost om, dar a fost om ceresc pe pământ. Om ceresc, în ce sens? Când a stat de vorbă cu Nicodim, între altele a zis: „Nimeni nu s-a suit în cer afară de Fiul Omului care S-a coborât din cer şi care este în cer!” Adică în ce fel era Domnul Isus în cer? Avea viaţa exact ca în cer, şi în cer nu sunt despărţiri care s-au născut în urma Turnului Babel, nici despărţiri naţionale, politice, religioase, economice sau despărţirile care fac pe oameni să se suspecteze şi să se lupte unii cu alţii. Domnul Isus nu avea aşa ceva, El trăia viaţa exact ca în cer, că în cer nu sunt din astea şi în Biserica Domnului Isus Hristos, în Trupul Lui, la fel nu sunt asemenea despărţiri. Cine face parte din Trupul lui Hristos, adică trupul e una cu capul, este o unitate perfectă spirituală. Punctul culminant al suferinţei lui Hristos pe cruce, nu a fost nuami... să spun aşa... un simbol, o asemănare... ci păcatul cu care S-a încărcat Domnul Isus Hristos L-a despărţit de Tatăl. Nu era păcatul Lui, era păcatul nostru şi Dumnezeunu face unitate cu păcatul. Dar este aşa de clar scris!... iată vă citesc din 2 Cor 5 versetul 18: „şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu care ne-a împăcat cu El prin Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării, spune Sfântul Pavel. Că adică Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor şi, spune Sfântul Pavel mai departe, ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.” Şi acum: „pe Cel ce nu a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, Dumnezeu L-a făcut pe Domnul Isus Hristos pentru noi, L-a făcut păcat, ca noi să fim dreptatea lui Dumnezeu – aici spune neprihănirea în traducerea aceasta dar e dreptatea – lui Dumnezeu în El.” Deci păcatul a fost cel care L-a despărţit de Tatăl, căci nu putea să fie una cu păcatul Dumnezeu, pentru asta a şi fost trimis Domnul Isus Hristos, ca să rezolve problema păcatului. Şi El a trebuit ajungă până la această culme, până la acest pahar amar şi de aceea a şi zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Nu că nu ştia Domnul Isus Hristos, dar era un strigăt al durerii Lui, care a fost o realitate crudă şi pentru o clipă, bineînţeles, pentru că după aceea zice: „În mâinile Tale îmi dau duhul!” Dar El a trebuit să guste acest pahar pe care orice păcătos îl trăieşte şi îl gustă dacă nu se pocăieşte, adică despărţirea de Dumnezeu. Ca să nu fim noi despărţiţi de Dumnezeu, a fost despărţit Fiul Său pentru o clipă. Mă gândesc că asta a fost culmea jertfei Lui, a suferinţei Lui pe crucea Golgotei.
Întrebare: încât credem că aveţi o înţelegere adâncă a rolului crucial al închinării şi al laudei în viaţa credinciosului, în special cu privire la relaţia dintre laudă, închinare şi războiul spiritual, vă rugăm să vorbiţi despre scopul şi valoarea închinării prin cântări şi dacă v-aţi închinat în închisoare prin cântări, vă aduceţi aminte de momente când acestea v-au ajutat să aveţi biruinţe spirituale şi când aţi putut să învăţaţi şi să încurajaţi şi pe alţii prin cântări?
Închinarea este de fapt o latură a lepădării de sine. Când se spunea în istorie: „cutare Domnutir s-a închinat turcilor”, adică s-a supus acestei puteri şi el nu mai putea să ia nici o iniţiativă. Era predat cu totul. A te închina este o latură a lepădării de sine. Natural că trupului nostru nu-i convine totdeauna, dar dacă după omul dinlăuntru ne călăuzim sub călăuzirea Duhului Sfânt, atunci supunem şi trupul să se închine şi repet, e o latură a lepădării de sine. În trăirea noastră zilnică sunt lucruri pe care am dori să le facem aşa cum ne gândim, dar dacă suntem conştienţi că noi nu mai suntem ai noştri, ci aparţinem total lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne supunem şi să ne rugăm: Doamne, eu mi-am făcut un plan, te rog, strică-mi-l, eu vreau să mă închin Ţie, nu numai când mă plec înseamnă închinare, şi atunci, asta este o înfăţişare, dar închinarea adevărată este supunerea totală faţă de voia lui Dumnezeu. Şi înălţarea Numelui Său şi al Domnului Isus Hristos deasupra tuturor frământărilor fie a credinciosului, fie a adunării, deasupratuturor acestora este înălţarea Domnului Isus Hristos. Îmi place foarte mult primul titlu din cartea Faptele Apostolilor: la cap 1 „Înălţarea lui Isus”, asta este cartea Faptele Apostolilor, înălţarea Domnului Isus Hristos şi prin El pe Tatăl şi asta este închinarea, lauda şi apoi mulţumirea. Mulţumirea este o jertfă, şi cine aduce Domnului ca jertfă mulţumirea, proslăveşte pe Dumnezeu. Este scris şi în psalmi, dar şi în 1 Corinteni cap. 6, şi în alte părţi: „mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile căci aceasta este voia Lui cu privire la voi”, sau „să nu uitaţi jertfa laudelor ca rod al buzelor”, şi nu doar al buzelor, ci şi al inimii. Ne rugăm cu mintea, dar ne rugăm şi cu inima, cântăm cu mintea, dar cântăm şi cu inima. Că numai cu mintea... Dumnezeu nu primeşte aşa ceva! Aşa este scris, „să iubim nu cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul”!
Când am fost arestat, am fost dus la securitate aici în Sibiu după ce mi-au făcut percheziţie şi mi-au luat tot ce au găsit scris notă muzicală scris cu mâna sau tipărită şi alte cărţi, o servietă plină. Apoi mi-au confiscat toate cărţile, după ce s-a rostit sentinţa la proces. Ei bine, primul lucru pe care l-am făcut după ce m-au dus într-un birou şi comandantul Securităţii a chemat pe toţi ofiţerii şi a început să spună arătând cu degetul: „N-ai vrut să ne ajuţi!...” Adică să fac ce mi-au cerut, adică să cânt şi să compun pentru partid. „Acuma, zice, nu vei găsi la noi nici înţelegere, nici milă, nici îndurare! Luaţi-l şi duceţi-l la celulă!” Astea a fost cuvintele spuse de el. M-au dus în celulă, o celulă întunecoasă de 2 pe 3, cam aşa, m-am dus în colţul celulei şi m-am rugat Domnului: „Doamne, eu îţi mulţumesc că pentru Numele Tău sunt aici. Tu ai îngăduit, nu sunt vrednic, dar Tu ai îngăduit să fiu aici şi acum Te rog să mă întăreşti.” Asta a fost prima mea rugăciune în celulă şi eram conştient că nu eram vinovat de nimic. Nu m-am amestecat nici în politică, nici nu am vorbit de rău pe unul sau pe altul, nici partidul... nu era treaba mea asta, am vrut să fiu credincios şi pentru credinţa aceasta care s-a manifestat ca lucrare prin cântări, prin stări de vorbă, prin mers la adunare şi aşa mai departe... Am rămas liniştit... apoi m-au dus la Braşov unde am stat 2 săptămâni, era regiunea Stalin, cum îi spunea atunci, şi oraşul Braşov era numit oraşul Stalin. Acolo am stat 2 săptămâni la anchetă... m-au forţat... eu am rămas statornic... nici nu aveam ce să spun, şi eu am spus mereu credinţa şi credinţa este asta: să ascult de Dumnezeu, de Cuvântul scris, apoi m-au dus la Cluj. Acum fac o parantază, probabil datorită şocului, ruperea de acasă, plecarea într-o nouă viaţă, nu-mi mai aduceam aminte de cântări!... Doar câte un fragment, dar nu-mi puteam aduce aminte de vreo cântare pe care o ştiam bine, pe dinafară. Şi asta m-a cam îngrijorat şi m-a speriat. Desigur că eu m-am rugat Domnului: „Doamne, nu ştiu ce-i cu mine, dar Te rog pe Tine să mă izbăveşti din toată starea aceasta!” Mă gândeam acum că pedeapsa o să fie lungă, şi când am ajuns la Cluj la Securitate, deja m-au încadrat într-un articol – 209 Codul Penal aliniatul 3 apoi l-au schimbat la 5 – adică de la 3 la 25 de ani. Şi mă gândeam: „Doamne, ce să fac în anii lungi...” eu eram obişnuit să lucrez acasă, să compun, acolo nu mai aveam nimic, şi a durat aşa cam 2 luni, dar într-o dimineaţa când a sunat toaca – că era o toacă grozavă de se speriau toţi – se frământa o melodie în mintea mea; am reţinut-o, eram în celula 9 din Securitatea de la Cluj. Şi m-am rugat Domnului, când am simţit că eu deja sunt stăpân pe melodie: „Doamne, dă-mi un text!” Şi am primit ideea, „Bucuria păcii”, asta a fost. Am compus prima strofă, am legat-o de melodie, am cântat-o şi s-a reţinut. Parcă eram cu o altă minte! M-am rugat: Doamne, mai dă-mi o strofă!” Am primit şi a doua strofă. Amândouă strofele cu melodia mergeau bine. Şi m-am rugat Domnului: „Doamne, nu Te mâhni, dat mai dă-mi o strofă şi-i gata cântarea!” Şi am primit şi a treia strofă, care spune:
„La plinirea vremii, va-nceta durerea
Căci hotar la toate, Doamne Tu ai pus
După suferinţă, vine mângâierea,
După chinul morţii, viaţa făr-apus.”
Atât m-am bucurat de această cântare că a fost pentru mine ca o lumină nouă, ca o putere nouă, sunt aşa ca o înţelegere că Dumnezeu nu m-a lăsat să şomez, să nu mai fac nimic, El poate să-mi dea şi fără mijloacele care le ştiam eu. Şi a doua sau a treia zi m-au mutat din celula 9 în celula 15. Asta era o celulă puţin mai văruită, aia era o celulă nevăruită, şi acolo am primit altă cântare, dar în fiecare zi, tot timpul cât am stat la închisoare, am rpimit Cuvântul lui Dumnezeu. În fiecare zi! Nu am avut cartea, Biblia, dar amavut Cuvântul lui Dumnezeu! Şi aşa în dimineaţa aceea am avut Cuvântul din Daniel cap. 3, cei 3 tineri care nu au vrut să se închine statuii ridicate de Nebucadneţar, şi care au fost aruncaţi în cuptorul de fos încins de 7 ori mai tare ca de obicei încât cei care i-au aruncat au pierit iar cei 3 au căzut în mijlocul focului şi s-au ridicat liberi. Ei au fost legaţi, cu hainele lor, dar când au ajuns în mijlocul focului, s-au ridicat! Au început să se plimbe prin cuptor fără să fie arşi, şi încă ceva, lângă ei mai era a patra persoană, „ca un Fiu de Dumnezei”, spune acolo. Şi aşa m-am gândit că va fi şi cu mine. Şi am primit cântarea a doua, numărul 2, căci toate cântările din închisoare primeau un număr, după cum veneau. Şi astaera numărul 2:
„Sfânt cuptor al suferinţei ce mă arzi fără să pier,
Aripi noi dai tu credinţei să mă-nalţe către cer...” şi aşa mai departe.
Asta a fost pentru mine ca o sărbătoare şi o încurajare ca să nu mă mai gândesc la ce va urma, că sunt în Mâna Domnului chiar dacă sunt în cuptorul cu foc. Aşa am înţeles ce înseamnă închinarea şi lauda lui Dumnezeu. Şi aşa am fost dus apoi la Gherla fără să fiu judecat, nu numai eu ci şi alţii care au fost în lot cu mine şi acolo la Gherla după 2 săptămâni m-au trimis din nou la Cluj la tribunalul militar şi ne-au judecat. Ne-au judecat şi am fost încadraţi cum am spus mai înainte în articolul acesta CP 209 „Crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Acum în ce a constat crima mea de uneltire, ce am făcut? Articolul avea titlul ăsta, dar trebuia să spună şi fapta! Şi fapta mea a fost asta: că am compus psalmi şi cântări religioase şi am făcut propagandă prin ele. Şi atunci în îchisoare am căutat să trăiesc viaţa cum am trăit-o şi afară. Duhul lui Dumnezeu mă întărea ca să trăiesc cu adevărat viaţa. Şi după ce ne-a judecat, ne-a adus din nou în Gherla, apoi într-o zi bagă în celulă la noi, eram în celula 67 din pavilionul 3, pe unul Vântu. Prima întrebare era de ce te-au adus în închisoare, şi zice că era la colectiv şi nu ştiu ce a făcut el pe acolo şi a ajuns la închisoare. Era tare necăjit. I-am spus despre Domnul Isus şi după aceea zic: hai să-ţi cânt o cântare, şi i-am cântat „Sfânt cuptor al suferinţei”. „Domnu Moldoveanu, eu nu vreau să plec, nu vreau să ne despărţim până nu învăţ cântarea asta! Aşa-i de plăcută, aşa-i de frumoasă... aşa mult mă-ntăreşte!...” Şi am început să-i cânt, dar gardianul se plimba pe la uşă şi m-a auzit cântând şi deschide brusc uşa şi zice: „Ce faceţi aici, nu vă lăsaţi de prostii? Pe burtă!” Era iarnă, la sfârşitul lui noiembrie, era frig, şi noi eram îmbrăcaţi numai cu nişte pantaloni scurţi, de la închisoare ni i-a dat, acum el se dă cu capul lângă mine, cum eram pe burtă şi zice: „Domnu Moldoveanu, şi aşa ne-o pus pe burtă, hai continuaţi să învăţăm cântarea că acuma şi-aşa stăm aici şi ni-i frig...” Şi aşa am făcut. Şi a învăţat cântarea. A doua zi l-au scos din celulă şi probabil l-au dus la Cluj la judecată. Nu l-am mai văzut de atunci. Dar vreau să spun că aşa amcontinuat să învăţ şi pe alţii să se predea Domnului care nu erau predaţi, erau unii închişi pe probleme religioase, erau adventişti reformişti, erau stilişti, erau iehovişti, erau fel de fel în închisoare, aşa că am continuat, tăţi anii cât am stat la închisoare, să primesc cântări şi aşa s-a ridicat numărul lor la 360 de cântări în toţi anii de închisoare, 5 ani am stat, mi-au dat 12, dar pentru că România trebuia să intre atunci în ONU pentru că avea deţinuţi politici, nu putea fi primită. Trebuia un decret pentru eliberarea tuturor, şi aşa am ieşit din închisoare cu un decret de graţiere, nu de amnistie. Am avut atunci în total 360 de cântări cu număr, le ştiam şi făceam zilnic repetiţie la cântări, deci aveam un program încărcat şi în închisoare, ca şi acuma când trebuie să fac ceea ce-mi dă Dumnezeu să fac.
(Despre Dorz) Duminică au venit 2 persoane din Mediaş cu întrebarea asta. A fost o persoană, o profesoară din Braşov şi i-am întrebat de dvs, Asociaţia asta „Pro – Vita”. „A, da, zice, ştiu, e pentru apărarea vieţii”. Şi ea tot cu problema lui Dorz Şi mai înainte cu mai puţin de 2 săptămâni mai multe persoane din vizitatori dintre vizitatori erau tot cu problema aceasta. Lucrul ăsta m-a întrebat şi Securitatea pe vremea comunismului. Şi eu am spus, când m-a întrebat Securitatea... au venit şi de la Bucureşti şi zice: „Care este motivul de nu te înţelegi cu Dorz?” „Dorz ţine mai mult la tradiţia şi învăţăturile ortodoxe despre pomeni, despre icoane, despre parastase şi în Evanghelii lucrul ăsta nu se vede şi eu vreau să fiu credincios Evangheliei.” Şi persoanei venite de la Braşov i-am arătat şi scrieri de-ale lui Dorz din ultimul timp, zic: „Eu nu vă spun multe, dar uite, citiţi!” Aşa am arătat şi la cei din Mediaş care au fost duminică. Deci pe mine m-a durut foarte mult, mai mult ca atunci când am fost închis, de întoarcerea lui Dorz la nişte învăţături neevanghelice, el care a scris aşa de frumos şi cu care am colaborat de când eram de 16-17 ani, de când m-am întors la Domnul, am colaborat la reviste, la cărţi, la cântări, şi el avea altă vedere, altă atitudine, altă trăire, altă poziţie faţă de învăţătura Bisericii ortodoxe, adică a cultului ortodox.
Ce-mi spuneţi dvs. (despre faptul că Dorz era bătut săptămânal de Securitate şi prin el un securist s-a întors la Domnul) acum aud pentru prima dată, doar am stat şi cu el în închisoare. Dacă nu aş fi unul cu care-a stat... el putea spune ce vrea, mai ales ca să apere poziţia lui din urmă, dar în închisoare, sigur că ne-au bătut, dar nu ca să ne lăsăm de credinţă, şi asta, dar pe gardieni nu-i interesa treaba asta, înţelegeţi, gardienii erau nişte slujitori, cei care conduceau sau poruncile care veneau de la Ministerul de Interne... am primit şi eu o scrisoare de la un gardian de la Oradea de vreo lună şi jumătate, două, şi zice: „Frate Moldoveanu, sunt un poliţist din Oradea şi eu vin ca să vă cer iertate pentru toţi poliţiştii care v-au bătut în regimul comunist şi vă cer iertare şi pentru Ministerul de Interne.” Şi am scrisoarea aici. Zice: „Noi suntem o asociaţie a poliţiştilor creştini cu sediul în Cluj”, şi mi-a spus ce nume poartă... că am pe aici scrisoarea. Deci... că te bătea în fiecare zi... e o exagerare. Am primit bătaie, dar nu în fiecare zi... te bătea când nu spuneai ce voiau ei, dar la anchetă! Însă aşa ceva mie nu mi-a spus, doar cu el am fost la închisoare, nu mi-a spus că l-a bătut în fiecare zi! Dar el putea să spună după aia, după închisoare ce voia, şi eu pot să spun ce voiesc, dar mă tem de Dumnezeu! Vreau să spun numai adevărul, cât mi-l aduc aminte. Deci, da, era bătaie în închisoare, dar nu ca o regulă, erau pedepse, ne puneau pe burtă, cu capu-n perete, fel de fel de pedepse ca să nu ne simţim bine, să suferim adică, iar bătaie eu chiar am luat. După ce s-a reparat baia la Gherla, nici nu puteam să ne spălăm că ei tot spuneau că e stricată baia. Dar când mă duceam la baie, eu având un aparat de mână, o orteză, nu-i proteză, se poate vedea, eu neputând să mă folosesc de mâna aceasta mai rămâneam la urmă să mă şterg şi atunci gardienii cu ciomagul în mână, dădeau. Dar asta pentru nişte motive aşa... dar că l-au bătut în fiecare zi... eu unul nu am ştiut de lucrul acesta şi el putea să mi-l spună, că doar noi ne spuneam orice, şi mai ales că şi eu am fost în aceeaşi situaţie.
Galateni 2/20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos” şi nu eram eu ca fiinţă, am venit după 2000 de ani aproape, dar toţi păcătoşii au fost incluşi de la început până la sfârşit, în jertfa Domnului Isus. Şi toţi care vor să primească această jertfă prin credinţă sunt mântuiţi. Şi eu am fost inclus în această jertfă! Ca să nu uit acest mare adevăr, trebuie să-l repet zilnic, şi nu odată, de multe ori! „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa pe care o trăiesc acum, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Adică Hristos trăieşte în mine, şi am spus lucrul acesta la o persoană care a venit acum 3-4 săptămâni, foarte ortodox. La ieşirea din casă zic: „Să vă spun ce verset citesc eu în fiecare zi de multe ori”, şi i-am spus asta: am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Atunci i-am spus: „Oare Hristos a fost iudeu? A fost grec? A fost român? A fost neamţ?” Dar stă şi zice: „O, asta e o mistică adâncă!” Zic: ”Nu, ăsta este adevărul!” Noi trăim viaţa Domnului Isus Hristos care nu face parte din despărţirile care sunt pe pământ. Oamenii au făcut despărţirile, fie politice, naţionale, religioase, toate acestea sunt produsul Babelului. Şi zic: „creştinul adevărat este izbăvit din duhul Babelului, că are Duhul lui Hristos. Cine n-are Duhul lui Hristos, nu este al Lui, spune Romani 8/9” Şi aşa ne-am despărţit de omul acela, ce-o fi gândit după aceea, nu ştiu, dar ăsta este adevărul şi în faţa adevărului nu poate nimeni decât dacă e prea rău, să se împotrivească chiar până în pânzele albe. Adică viaţa creştină e doar de un singur fel, nu de o mie de feluri.
Viaţa noastră este Hristos, zice: „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” Col. 3/2,3,4 „şi când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi cu El în slavă”. Deci nu pot să uit lucrul acesta, şi nu vreau să-l uit şi mă rog să nu-l uit. De ce? Pentru că este viaţa mea spirituală. Fără asta nu se poateviaţă creştină, adică nu sunt creştini de 2 feluri. Şi numai şi numai de felul dsau de natura Domnului Hristos, viaţa cerească. Şi spune la Efeseni 2/6: „Voi aţi murit, aţi fost morţi, aţi înviat şi aţi fost aşezaţi în Hristos Isus.” Şi chiar Domnul Isus spune: „Adevărat, adevărat vă spun, că va veni ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor asculta, vor învia.” Deci toţi morţii în păcat pot auzi, dar nu înviază decât cei care ascultă. Asta în Ioar 5/25. Sunt cuvintele Domnului Isus, clar. Şi eu vreau să trăiesc Cuvântul Domnului Isus, nu cu puterea mea, nu am nici voinţa, nici înfăptuirea, dar Dumnezeu mi-o dă. Că şi binele făcut cu forţa e un rău! Dumnezeu nu ne face bine cu forţa. „Dacă vrea cineva să vină la Mine, zice Domnul Isus, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Luca 9/23. Dar la Luca 14/23 zice: „tot aşa, oricine nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu!” Nu clientul Meu, ci ucenicul Meu. Clienţi avea Domnul Isus mulţi, ucenici erau puţini, şi a fi creştin înseamnă a fi ucenic. „Mergeţi în toată lumea şi faceţi ucenici din toate neamurile şi Eu voi fi cu voi... şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” asta spune la Matei, ultimul capitol. Aşa că asta am înţeles din versetul acesta, de ce-l cercetez?! Ca să nu-l uit! Una din slăbiciunile omeneşti este că uită. E un proverb chinez care zice: „cea mai palidă cerneală este mai de preferat celei mai fidele memorii”. Ce este scris! Şi sfântul Pavel zice: „să învăţaţi de la mine şi de la Apolo să nu treceţi peste ce este scris!” Şi vreau şi cuvintele acestea să le trăiesc! Şi am scris acum 2-3 zile o cântare din vol. 15 dar vă spun numai prima strofă:
Motto: „mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea fierbinte acoperă o sumedenie de păcate.” Ap. Petru
„Pe o sobă care arde, nu cad fulgii de zăpadă.
Se topesc din zbor, nainte, şi nu-s ochi ca să-i mai vadă.
În iubirea cea fierbinte nu stau gândurile rele,
Dese nasc, sunt spulberate, orişicât ar fi de grele.”
Adică pe o sobă care arde nu cad fulgii de zăpadă, nu ajung, se evaporă din zbor. S-avem dragostea fierbinte. Şi cum zice laApocalipsa: dacă ai fi rece sau în clocot... dar pentru că eşti numai căldicel, te vărs din gura Mea!” Adică viaţa creştină este viaţă în clocot. Şi ştiţi că apa fierbe la 100%, la 99 încă nu dă în clocot. Şi aşa ne vrea Domnul Isus, la 100% să clocotim, că atunci nu mai dau muştele! E proverbul românesc: „în oala care fierbe nu dau muştele!” Şi vreau şi eu, prin harul lui Dumnezeu, să trăiesc aşa. Zice: cine stă între lupi, învaţă să urle. Am o cântare:
Cine stă-ntre lupi învaţă ca să urle-aşa ca ei,
Glăsuieşte clar proverbul, adevăr având temei.”
Proverbele au un adevăr spus în câteva vorbe dar e esenţa. Şi refrenul:
„Doamne, fă-ne cât trăim, adevărul să-l cinstim.
Adevărul e divin şi prin el deplin deplin,
Ţie ne-nchinăm, Amin.”
Să fugim de duhul lumii şi de tot ce e de jos,
Cei ce credem cu tărie Cartea Domnului Hristos.
Să fim sfinţi în gând şi-n faptă, orişiunde, orişicând,
Căci ni-i unică trăirea pe pământ spre cer mergând.
Să trăim în ascultare de Cuvântul dat de sus,
Căci aşa avem intrare în tot ce e-n veci Isus.”
Noi nu intrăm în cer decât dacă avem viaţa Domnului Isus, El a intrat în cer pentru că a avut viaţa fără păcat din partea Lui, dar pentru că a murit pentru toţi, dacă ar fi trebuit, dar asta este un gând care mai bine nu-l spun, când S-a încărcat cu păcatele noastre, Domnul Isus nu putea intra în cer atunci, dar după ce a murit pentru ele, că plata păcatului e moartea, a înviat şi a intrat în cer cu viaţa pe care a avut-o că asta a şi cerut-o, zice: „să-Mi dai viaţa care am avut-o înainte” dar i s-a dat o slavă cu mult mai mare, şi noi la fel. Intrăm în cer nu cu altă viaţă decât cu viaţa Domnului Isus.
E un adevăr că dacă diavolul nu ne poate smulge din credinţa în Dumnezeu, ne poate târâ într-o stare de obişnuinţă, de formalism, şi să facem totul mecanic, fără viaţă. Deci chiar cu adevărul, cu învăţătură curată, dar dacă ea e ţinută numai de formă, e un aluat fariseic. Şi Domnul Isus a spus: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia. Nici o altă vieţuitoare de pe pământ nu se făţărniceşte, numai omul. Se spune că vulpea e vicleană; cine a fost în pielea vulpei ca să ştie?! Dar vulpea... asta e felul ei de a vâna! Dar omul se preface, şi mai ales omul religios, şi de aia le-a şi spus ucenicilor, că ei erau cu învăţătura clară a Domnului Hristos. Dar diavolul putea să vină prin spate, cum îmi povestea un frate cioban, un lup vine la oi şi-l simt câinii şi ciobanii, lupul o ia la fugă. Şi fuge un timp şi apoi se întoarce pe departe ca să cadă în spate! Şi când nu se gândeşte nimeni că el mai este pe aproape, atunci el atacă! Cei care sunt de meserie ciobani au observat lucrul acesta. Şi aşa face diavolul. El, dacă vine chiar direct, oricine îl poate respinge. Vine prin spate, vine prefăcut, se preface în înger de lumină cum este scris, şi când vine cu lumină, nu te temi de lumină dar când colo el este diavolul, că nu-i lumină până la sfârşit. Nu tot ce vedem noi că e lumină noaptea şi cade pe pământ, cum se zice că cad stelele, dar nu sunt stele, nicio stea nu a căzut, sunt numai nişte frânturi de materie – meteoriţi – care când intră în atmosfera pământului se aprind şi se topesc, nici nu ajung jos sau foarte puţini ajung jos. Dar alea nu sunt stele, sunt lumină dar nu sunt stele. Aşa e şi diavolul. Diavolul se face lumină dar nu-i lumină, e întunericul. De aceea noi să fim atenţi şi la luminile care ni se par că sunt lumini, să ne cercetăm în lumina Soarelui Dreptăţii, Domnul Isus Hristos. El este Soarele Dreptăţii, Lumina Adevărată şi avem lumină în El, avem viaţă în El şi tot ce avem trăire – în El. „Despărţiţi de Mine, spune Domnul Isus, nu puteţi face nimic. Nu sunteţi nimic bun, numai rău!” De aceea estescris: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”, în 1 Ioan 2/6 spune lucrul ăsta.
În Epistola către Filipeni în cap. 1 versetul 29: „Vouă v-a fost dat harul nu numai să credeţi, ci să şi pătimiţi pentru Numele Lui”, deci nu orice fel de suferinţă e un har, dar acea pentru Numele Domnului este un har! Căci Domnul Isus Hristos... prin El au venit harul şi adevărul. „El a locuit printre noi plin de har şi de adevăr”, dar pentru că a trăit viaţa cerească. Deci suferinţa care este pentru Numele Domnului n-o vorbesc de rău! M-a întrebat cineva, nu numai unul, m-au întrebat mai mulţi: „Ce-aţi zice dacă v-aţi întâlni aşa ocazional cu vreun gardian care v-a bătut?” „Ce i-aş zice? L-aş saluta, şi dacă se poate să dau mâna cu el şi i-aş dori de bine. Nu i-aş reproşa nimic!” Asta nu o spun pentru că stă bine s-o spun, şi Dumnezeu ştie când eu vorbesc numai din politeţe şi pentru că aşa îi stă bine unui creştin. Vreau să fiu chiar aşa!
Biserica e un nume, de fapt numai în limba română se păstrează numele de „biserică”. În alte limbi, de exemplu, „l’eglise”, de la eklesia, că eklesia este numele pe care Domnul Isus l-a spus lui Petru: pe această eklesia voi zidi eklesia Mea, care înseamnă adunarea celor scoşi afară. Ce era eklesia? Nu era un cuvânt religios în greaca veche. Ci orice localitate, orice oraş avea o adunare, un fel de comitet al poporului care erau scoşi din rândul cetăţenilor de rând şi cu care se discutau treburile cetăţii. Şi în italiană „chiesa” se spune, tot de la eklesia, în germană „Kierche”, care înseamnă casa Domnului, şi în engleză „Church”, nu? Dar e tot de la Kierche, „Biserică” s-a păstrat numai în limba română. Ei, e acelaşi lucru cu trupul care e un organism, viu, nu e să zic aşa, ceva mort. Biserici? Da, sunt nişte partide mai vechi sau mai noi născute pe terenul creştinismului. Dar partidele au fiecare numele respectiv şi fac parte, repet ce am mai spus, din Babel. Dacă aţi fost atenţi, când aţi citit despre Turnul Babel, care a fost prima idee a celor care au început să zidească Turnul Babel? Să citim din Biblie, Gen. 11: „Hai... să ne facem un nume...”! Ei, asta e! Oamenii ţin foarte mult la numele pe care şi l-au dat! Observaţi lucrul acesta: toţi care fac parte dintr-un partid ţii la nume! Dar numele care l-am primit noi creştinii, uite ce spune Sf. Apostol Petru, în epistola întâia cap. 4 versetul 16: „Dimpotrivă, dacă sufere cineva pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta!” Nu pentru creştin catolic, creştin ortodox, pentru creştin baptist, creştin penticostal... Adică codiţa aceasta sau adaosul acesta face să se despartă oamenii. Că dacă ar spune: „sunt creştin”... când au venit cu recensământul la noi, era o rubrică: ce religie ai? Am spus: sunt creştin. Ce creştin? Zic: sunt 2 feluri de creştin? Creştin! Dar ce să scriu aici? Scrieţi aşa cum declar! Păi sunt 2 feluri sau mai multe? Zice: scriu cu creionul... Vă rog să scrieţi cu pixul! Acum ce şi cum o fi scris... dar l-a surprins şi surprind pe toţi la care le spun: Sunt creştin! –Dar ce fel de creştin? Aici e ispita cea mare a diavolului cu care a făcut multe victime!! De aceea nu e unită Biserica, nu sunt uniţi credincioşii. Pentru adaosul la numele de creştin.. eu subliniez mereu aceasta: sunt creştin! „Bine, dar creştin ortodox înseamnă cine are dreapta învăţătură...” – păi dar există creştin adevărat fără dreapta învăţătură? Învăţătura cea dreaptă este aceea a Domnului Hristos. Sau „creştin baptist” – păi da există creştin nebotezat? Dar nu e creştin acela care nu e botezat în urma credinţei. Zice Domnul: cine crede şi se botează, va fi mântuit! Deci e de prisos să mai adaugi la „creştin” – botezat. Că nu există credinţă inconştientă. Credinţa se bazează pe o cunoştinţă, să spui despre Domnul Isus şi apoi să crezi! Că zice: „tuturor celor ce cred, adică celor ce L-au primit sau celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor ori din voia vreunui om, ci din Dumnezeu!” este scris la Ioan 1/12, 13. Deci nu există credinţă fără o cunoştinţă minimă despre Dumnezeu şi despre Domnul Isus. Aici iar lucrurile se împart, se despart, că oamenii au interese. Ştiţi că în limba română e un proverb care rimează: „interesul poartă fesul”, adică nu toţi erau convinşi din domnitorii care treceau la turci, adică cei care primeau credinţa turcilor, nu erau convinşi, dar pentru că erau interesaţi, ziceau că se trec. Despre Constantin Brâncoveanu, nu a vrut să treacă şi de aceea l-au decapitat pe el şi pe cei 4 fii. Deci interesul poartă fesul, şi dacă nu ar fi interesul de partid, ar fi creştinii uniţi, dar pentru că e interesul de partid, sunt dezbinaţi şi dezbinaţi vor fi până va veni Domnul Isus, până vor începe judecăţile. Însă cei care au conştiinţa adevărată şi cei care sunt gata să-şi poarte crucea, renunţă la codiţă! Vă rog să mă-nţelegeţi bine, nu am nimic cu numeni, eu iubesc pe toţi fraţii, de toate culorile, dar rău e că-s culori!... Zice Goethe: „culoarea este suferinţa luminii”: o rază de lumină trecută printr-o prismă apar dincolo culorile dar nu mai sunt lumină. Sunt frumoase, copiii mai ales le plac. Sau tot Goethe spune: „cine greşeşte cu îmbumbatul la primul nasture, nu mai ajunge la capăt cu îmbumbatul!” Primul nasture sunt primii creştini. Ei au stçruit în 4 lucruri, şi dacă creştinii stăruiesc în aceste 4 lucruri, sunt adevăraţi, şi anume: Faptele Apostolilor 2/42: primii creştini stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Dacă ăstea stau bine, toate stau bine.
Să ştiţi că eu am citit şi Coranul, să văd ce cred musulmanii. Şi uite, am acolo Coranul, e undeva scris „Coranul” acolo, dar l-am citit nu acum, ci pe vremea comunismului, m-am dus la biblioteca institutului Teologic de aici, din Sibiu, ortodox, şi era acolo Coranul tradus din 1913 de un teolog, de la Cernăuţi de pe vremea Austro-Ungariei, la Cernăuţi era o facultate de teologie ortodoxă. El a tradus Coranul în limba română, şi e aceeaşi traducere şi aici. Eram curios ce cred musulmanii. Dacă vreţi să vă convingeţi, citiţi-l. Însă, altceva vreau să vă spun: în Coran scrie despre Domnul Isus. Şi scrie foarte frumos, până la un punct. Zice: Isus a fost un mare profet, dar mai mare decât Isus este Mahomed! Şi spune: Isus va reveni! Şi vorbeşte în câteva cuvinte despre ce a spus Isus Hristos, adică ce a spus El este adevărul. Pentru mine a fost o bucurie să văd că şi Coranul vorbeşte despre Domnul Isus, şi vorbeşte în termenii aceştia, vorbeşte şi în altfel, care nu mi-a plăcut, că „nu-i Fiul lui Dumnezeu, că e Mahomed I”. Eu vreau să rămân credincios şi să nu îmi permit să dau frâu liber trupului, ascultând şi de oameni care au trăit şi s-au întâlnit cu Domnul Isus cum a fost Pavel: „Saule, Saule! Pentru ce Mă prigoneşti?” „Dar cine eşti?” „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti!” Acum, ştiţi convorbirea, şi el a spus: „mă port aspru cu trupul meu”, după ce a avut o întâlnire cu Domnul Isus, după ce a avut o experienţă, el se purta aspru, că oricât de mult ai învăţa şi ai şti filozofia creştină, trupul – nu poţi să ai încredere în el, ci trebuie să-l ţii aspru, trupul se dresează, nu se naşte din nou trupul, ci duhul omului este născut din nou. Dar trupul se ţine în frâu, se dresează. Şi poţi să-l dresezi foarte bine ca să te ajute, dar dacă-l laşi liber, el revine la vechea lui stare. Ştiţi povestea cu pisica dresată, care ducea cafeaua... cineva care voia să dovedească că nu-i cum pare, a venit cu un şoarec în cutie. Şi când pisica a venit cu cafeaua pe lăbuţe, ăsta a dat drumul la şoarece şi pisica a uitat de cafea şi a vărsat cafeaua şi s-a dus să prindă şoarecele. Era în firea ei şoarecele. Aşa-i şi trupul omului. Îl dresezi, dar dacă nu-l ţii tot timpul în frâu, te duce în pericole, în primejdie. Şi tinerii cu atât mai mult, vă spun lucrul acesta nu pentru că l-am învăţat dintr-o carte, ci pentru că îl trăiesc pe propria mea piele. Trupul trebuie ţinut în frâu, şi cu atât mai mult tinerii, care au toate şimţurile noi. Adică sunt în vigoare, nu sunt slăbite. De aceea, e o singură cale şi pentru tineri, şi pentru bătrâni: calea lui Hristos. Este scris acolo: „de aceea, luaţi toată armătura”, nu câte ceva, de jur împrejur, uite, să citesc Efeseni cap. 6 începând cu versetul 11. Zice: „Încolo fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului.” Aici spune că noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor şi a diavolului care se foloseşte de carnea noastră. În primul rând de carnea noastră, apoi şi de mintea noastră. „Încălţaţi-vă cu râvan Evangheliei păcii”. Fiecare om are o râvnă. Dar numai râvna pe care ne-o arată Duhul Sfânt este râvna cea bună care ne poate ţine întregi pe calea Domnului şi folosind toată armătura şi se încheie această armătură cu rugăciunea. „Faceţi în toată vremea prin Duhul tot felul de rugăciuni şi cereri, vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa, deci nu doar din când în când ci să stăruiesc. Aşa au făcut primii creştini, ei stăruiau în cele 4 lucruri, dar nu le lăsau să meargă liber, caşi când te grăbeşti şi alergi să prinzi trenul: mai sunt 5 minute, şi acum mai ai până la gară vreo câteva sute de metri. Atunci nu mai faci altă treabă ci mergi repede ca să ajungi trenul. Asta înseamnă stăruinţa, stăruiau în 4 lucruri, dar mai ales în rugăciune. Dacă rugăciunea stă bine, zic încă o dată şi încă o dată: toate stau bine în viaţă: şi credinţa, şi dragostea, şi lucrarea şi toate. Nu ştiu dacă atunci când aţi fost la noi v-am arătat o carte, „Oxigen Duhovnicesc”, deci o aveţi! Ei, acolo aţi văzut importanţa rugăciunii. Ultima cugetare de acolo zice: „când se împuţinează rugăciunea, se înmulţesc doctorii în teologie”, adică să-ţi explice toate lucrurile numai să nu se roage! Rugăciunea este aerul, este legătura cu Dumnezeu. Mă bucur că putem sta de vorbă din Evanghelii, fiecare în locul unde este aşezat, cu darul pe care i l-a dat Dumnezeu, să slujească la înălţarea Domnului Isus, şi la înălţarea lui Dumnezeu Tatăl, prin Domnul Isus Hristos.
Şi Iosua, şi Caleb, chiar dacă erau înaintaţi în vârstă, erau tot atât de viguroşi, adică ca şi cum erau mai tineri, adică în lucrarea lui Dumnezeu, Dumnezeu păstrează vigoarea, păstrează puterea, ca să fim buni de lucru, căci în Împărăţia lui Dumnezeu nu sunt şomeri, nici pensionari, nici scutiţi medical... în Împărăţia lui Dumnezeu, şi Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, acolo nu sunt decât lucrători buni de lucru, de 40 de ani, adică maturitatea... aşa că dvs faţă de mine sunteţi aşa de tineri... copii, chiar 60 de ani e o vârstă tânără! Să puneţi toată tinereţea aceasta, toată energia, spre slava lui Dumnezeu şi înălţarea lui Isus Hristos! Eu acum încep să vă cunosc mai bine. Aţi fost atunci la noi, şi sigur dacă ne vizitează atâţia, sigur că nu ţin minte exact, dar dacă acum iar aţi venit, şi mai bine înţeleg rostul dvs. în România, să ţineţi sus Cuvântul vieţii, spune Sf. Ap. Pavel.
În America nu era o foame după Cuvântul lui Dumnezeu, aici era, dar acum foamea a început să slăbească pentru că nu mai sunt aripile care să zboare... au lăsat aripile şi e mai uşor să te prăbuşeşti decât să zbori! Nu depui efort când te prăbuşeşti! Laşi nuami aripile în jos şi gata!...
Pe preotul Mihoc îl cunosc bine, el este preot ortodox, şi e şi profesor, sigur, morala e cam aceeaşi la toate „partidele”, adică să nu furi... să nu faci mărturii mincinoase, să fii ascultător de părinţi, aşa şi aşa... astea sunt 10 porunci, care sunt valabile pentru toţi. Dar m-aţi întrebat de Dorz... nu pot fi atâtea căi de mântuire câte religii sunt! Dacă Hristos este ortodox, şi eu să fiu tot ortodox! Am fost dat afară din ortodoxie pentru că nu ţin învăţăturile ei. Dacă aţi citit cărţi de Dorz, aţi şti învăţăturile lui, vă arăt una... Dacă spunem adevărul, adevărul te eliberează, ca şi cum ai lua un medicament, nu te gândeşti tot timpul la el, dar dacă l-ai luat, el lucrează şi te eliberează de boală. Aşa este şi cu Evanghelia. Dacă o crezi, că ea este Cuvântul lui Dumnezeu, ea te eliberează de tot ce este străin de ea. Amestecătura în pustie a fost o mare pacoste pentru evrei în pustie când călătoreau. Au vrut să se întoarcă înapoi în Egipt, că şi-au adus aminte. Amestecătura este mai periculoasă decât minciuna curată dreaptă, adică o minciună fără amestec, decât adevărul amestecat. Adevărul amestecat e foarte periculos, foarte periculos!
Mergeţi înainte pe calea cea nouă şi vie care este Hristos! O singură cale. E strâmtă, nu-i place firii vechi. Dar asta-i calea vieţii!
Eu am o listă mare de rugăciune, şi pentru cei care stau în fruntea adunărilor, chiar şi astăzi m-am rugat pentru Negruţ şi pentru alţii! Sunt oameni care aşa s-au născut, aşa cum m-am născut eu în Biserica ortodoxă, sunt oameni care s-au născut în altă religie, dar tot o religie sunt... unele sunt mai curate, altele mai puţin curate, dar sunt oameni sinceri acolo care nu au avut ocazia, cum şi eu nu am avut ocazia până când Dumnezeu mi-a deschis ochii să văd ce este în Scriptură. Şi apoi asta a fost cauza cum v-am spus, cu Dorz. El s-a întors înapoi şi a vrut să merg şi eu, şi eu i-am spus că eu m-am predat Domnului, nu lucrării Lui. E una să faci lucrarea în Numele Domnului Isus şi alta să o faci pentru El! „Atunci vor veni mulţi şi vor zice: Doamne, nu am scos noi draci în Numele Tău? N-am proorocit noi în Numele Tău? N-amfăcut noi multe minuni în Numele Tău?” Şi ce le va spune Domnul Isus? „Duceţi-vă de la Mine, niciodată nu v-am cunoscut! Voi v-aţi folosit de Numele Meu, dar nu pentru Mine, pentru voi! Mulţi se folosesc de Numele Domnului Isus, dar pentru cine? Dacă se folosesc pentru Numele Domnului... cine zice că vrea să trăiască cu evlavie în IsusHristos va fi prigonit! Cuvântul „evlavie” e grecesc şi înseamnă „întreg”. Cine vrea să trăiască întreg pentru Hristos, va fiprigonit. Cine trăieşte 90% sau chiar 99% mai are o portiţă de scăpare şi când vine o portiţă, iese pe acolo.
Cu privire la a veni la Biserica de la Braşov: eu nu prea plec de acasă, aşa dureri mari am la picioare, şi la mijloc, şi ieri şi astăzi aşa o ameţeală nouă... am trecut peste 80 ani cu o jumătate de an. Dar eu nu spun nici nu, nici da, cum e voia Domnului! ... Cunosc pe Nelu Guşu!...a fost anul trecut pe la noi, „creştin după evanghelie” sună ca un pleonasm, adică nu există creştini şi după Coran, ci creştin! Să fie spre slava lui Dumnezeu ce s-a făcut şi astăzi, că m-am rugat mult, Doamne, foloseşte-Te Tu de mine, nu eu de Tine! Dacă e spre slava lui Dumnezeu, e bine, asta e şi ţinta vieţii mele, şi a voastră... să vestim oamenilor calea, care este una singură: Hristos! Domnul Isus a fost întrebat: mulţi sunt cei care sunt pe calea mântuirii? La Luca spune asta. Şi uitaţi ce răspunde Domnul Isus: nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă, căci vă spun că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea.” Nici această cale nu va sta mult pe pământ. Cei care se nevoiesc să intre pe ea, adică trebuie să fie o luptă, ei ajung la ţintă. Să căutăm şi să urmărim pacea şi sfinţirea, cum este spus la Evrei, aşa cum urmăresc un plan în minte, nu există pace fără sfinţire dar nici sfinţire fără pace. Şi sfânt, un cuvânt latin, înseamnă pus deoparte, neamestecat. Să nu ne amestecăm, cum nu S-a amestecat nici Domnul Isus Hristos. El nu S-a amestecat, mergea şi la sinagogă, şi la templu, şi Pavel la fel, mergea la toate sinagogile, dar nu devenea membru! Mergea să facă un singur lucru: să înalţe pe Domnul Isus! Şi noi suntem liberi să mergem oriunde, dar nu devenim membri colo, membri dincolo... Să fie spre lauda lui Dumnezeu tot ce s-a făcut şi astăzi! Domnul să vă binevuvinteze şi să vă facă roditori şi biruitori! Amin.
